Upload 79 files

Cls1/RD1_RO_C_032.txt

@@ -0,0 +1,7 @@
+<RD1_RO_C_032>
+
+Lizuca era în cameră. Dar o femeie o scoase afară. 
+
+Lizuca zise "Lasă-mă!" și plânse.
+
+Apoi își văzu cățelul roșcat, pe Patrocle, și zise "Hai aici, Patrocle!".

Cls1/RD1_RO_C_033.txt

@@ -0,0 +1,9 @@
+<RD1_RO_C_033>
+
+Odată, vara, ies din casă. Merg la unchiul Vasile să fur niște cireșe. 
+
+Mă prefac că îl caut pe vărul Ioan.
+
+Mă ascund în cireș și mănânc. Mătușa vine și mă vede. Eu fug iute prin grădină. Ea mă urmărește, dar nu mă prinde. Ajung acasă repede și stau cuminte.
+
+Spre seară, unchiul Vasile, paznicul și un alt om vin la tata acasă. Sunt supărați din cauza cireșelor pe care le-am furat. Tata plătește pentru pagubă. Apoi, tata mă ceartă pentru ce am făcut. Eu gândesc: "Deși mă feresc să fac prostii, parcă mereu se întâmplă ceva".

Cls1/RD1_RO_C_041.txt

@@ -0,0 +1,29 @@
+<RD1_RO_C_041>
+
+  Rândunică 
+  Frumuşică
+  De ce fugi din țara mea? 
+  Ori ţi-e frică, 
+  Păsărică, 
+  Că te-apucă iarna grea? 
+  
+  Nu vezi? Viţa, 
+  Frunzuliţa, 
+  Încă n-au îngălbenit; 
+  Albiniţa, 
+  Musculiţa, 
+  Pân-acuma n-au pierit. 
+
+  Şi ce bine 
+  Pentru tine, 
+  P-alte locuri ai văzut? 
+  Ia, mai bine 
+  Şezi la mine, 
+  Unde cuibul ţi-ai făcut! 
+  
+  Rândunică, 
+  Frumuşică, 
+  Mai rămâi în ţara mea! 
+  Şi n-ai frică, 
+  Păsărică, 
+  Că te-apucă iarna grea! 

Cls1/RD1_RO_C_075.txt

@@ -0,0 +1,6 @@
+<RD1_RO_C_075>
+
+Lică e mare. 
+Mălina e mică. 
+Ea e cu mama. 
+— Mama, Lică ară!

Cls1/RD1_RO_C_083.txt

@@ -0,0 +1,6 @@
+<RD1_RO_C_083>
+
+Peste apa Sadului este un pod. Pe pod vine Tudor. El duce acasă un ied. 
+— De la cine ai iedul, Tudore?
+— De la nenea Dinu. 
+— Ce ied mic! 

Cls1/RD1_RO_C_084.txt

@@ -0,0 +1,7 @@
+<RD1_RO_C_084>
+
+Dorina a adormit. 
+Apare un pitic. E! e mic, mic de tot. Piticul duce o lampă. El ridică lampa. Se uită la Dorina. 
+Dorina sare din pat. 
+— Cine este? 
+Piticul dispare. 

Cls1/RD1_RO_C_085.txt

@@ -0,0 +1,6 @@
+<RD1_RO_C_085>
+
+Bunicul a venit la noi. Ce bine ne pare! 
+— Bine ai venit, bunicule! 
+Bunicul ne sărută pe rând. Apoi, el ne împarte daruri. Lui Bucurel îi dă o barcă. Mie îmi dă o tobă mică. 
+Ce bucurie pe noi! 

Cls1/RD1_RO_C_087.txt

@@ -0,0 +1,8 @@
+<RD1_RO_C_087>
+
+E ora nouă. Tata vine acasă. 
+— Ioane, mâine ne ducem la moară să măcinăm. 
+Pornim cum răsare soarele. 
+Moara este la poalele dealului. Ea are o roată mare. Pe roată cade apa: 
+Taca, taca, tac! 
+Taca, taca, tac!

Cls1/RD1_RO_C_089.txt

@@ -0,0 +1,6 @@
+<RD1_RO_C_089>
+
+E joi. Suntem acasă. Începem să ne jucăm. 
+Jenica îl ia pe Martinică din dulap. Ea îi pune cojoc verde. Eu îi pun papucei de piele. 
+Ionel caută jucăria care vâjâie. Jenica îi vine în ajutor. 
+Ionel ia jucăria: vâj! vâj! 

Cls1/RD1_RO_C_091.txt

@@ -0,0 +1,10 @@
+<RD1_RO_C_091>
+
+Horia este vărul meu. 
+Odată, eram la el, în satul Hotarele. 
+Duminica, mă duceam cu Horia la horă. 
+Acolo, veneau oameni din mai multe sate. 
+Ei purtau haine cusute cu modele colorate. 
+În timp ce jucau hora ei cântau: 
+Alunelul! Alunelul! 
+Hai ia joc! 

Cls1/RD1_RO_C_096.txt

@@ -0,0 +1,8 @@
+<RD1_RO_C_096>
+
+E luna martie. Găinușa harnică are acum nouă puișori. Ei sunt mici și gălbiori. Unul are guleraș roșcat. Cel mai mic are gâtul golaș. 
+Găinușa a găsit o râmă. 
+— Cot-cot-cot! 
+Puișorii vin repede. 
+— Pin! Piu! Ce bună e râma! 
+Cum se lasă seara, găinușa își bagă puii în casă. Vulpea e șireată. Ea tot mai dă târcoale casei. 

Cls1/RD1_RO_C_097.txt

@@ -0,0 +1,8 @@
+<RD1_RO_C_097>
+
+Tata e marinar. 
+- Nicușor, hai cu mine în port!
+Am sărit în sus de bucurie. Nu după mult timp am ajuns în port. Acolo erau multe vapoare.
+Unul vopsit în alb, se depărta încet în larg. Marinarii erau pe punte și salutau. 
+Am salutat și noi.
+Și eu doresc să ajung marinar!

Cls1/RD1_RO_C_100.txt

@@ -0,0 +1,11 @@
+<RD1_RO_C_100>
+
+Mămica mea, 
+Lucrezi în fabrică. 
+Lucrezi și acasă.
+Ești ca o albină de harnică. Și cu mine ești atât de bună!
+Azi, e ziua ta! E ziua de 8 Martie.  
+Abia te aștept.
+Pentru tine am pregătit un dar, un semn de carte.
+Am pus în el toată iubirea mea.
+Zoica

Cls1/RD1_RO_C_103.txt

@@ -0,0 +1,7 @@
+<RD1_RO_C_103>
+
+În pădure trăiesc multe veverițe. 
+Ele au blăniță roșcată și coadă stufoasă. 
+Cât e ziua de mare, ele se dau huța pe crengile copacilor. 
+Georgică le aduce nuci. O veveriță ia o nucă și fuge. 
+— Veveriță, veveriță, vreau si eu nuci, glumește Țugulea. Dar ea, șireată, aruncă numai cojile. Miezul îl ține pentru ea. 

Cls1/RD1_RO_C_107.txt

@@ -0,0 +1,7 @@
+<RD1_RO_C_107>
+
+În pădure e zarvă mare. Animalele mari și mici sunt adunate în poiană. A venit un circ de seamă. 
+Moș Martin ridică greutăți. Vulpoiul e dresor. 
+El intră cu zece arici. Aricii fac tumbe. Urmează cinci veverițe. Ce acrobate! Ce agere sunt! Cine le poate întrece? 
+Doi bursuci aplaudă cu putere. 
+Numai iepurașul stă pe margine. E din fire cam fricos. 

Cls1/RD1_RO_C_110.txt

@@ -0,0 +1,4 @@
+<RD1_RO_C_110>
+
+Nenea George este tipograf. În fiecare dimineață, el merge la tipografie. Acolo se tipăresc ziare și cărți. Miroase a cerneală. 
+Cum ajunge, nenea George se așază la mașina de cules litere. Acum, culege o poveste pentru revista noastră. Revista trebuie să intre repede la rotativă. Numai așa va putea să apară la timp. 

Cls1/RD1_RO_C_116.txt

@@ -0,0 +1,7 @@
+<RD1_RO_C_116>
+
+Ghetuțele lui Gheorghe stau ghemuite pe prispă. 
+Lângă ele vin ghetele tatălui său. 
+— Suntem atât de obosite! spun ghetele. Toată ziua am alergat. Am fost pe ogor, la țarcul oilor, în livada, la atelierul cu gherghefuri. 
+— Obosite suntem și noi, răpund ghetuțele. Și Gheorghe a alergat toată ziua, dar la joacă! 
+Peste câteva clipe și ghetele și ghetuțele au adormit. 

Cls1/RD1_RO_C_127.txt

@@ -0,0 +1,7 @@
+<RD1_RO_C_127>
+
+A venit vara. Ea a adus zile cu cer senin și soare arzător. 
+În livadă, fructele au început să se coacă. În grădini, legumele sunt din belșug. Pe câmp, lanurile aurii de grâu așteaptă secerătorii. 
+E căldură ca de cuptor. Arșița ne gonește pe malul râului, la pădure, la ștrand, la munte sau la mare. Câte plimbări nu putem face vara! 
+Vară, vară! Am vrea să stai cât mai mult la noi! Ne place căldura razelor tale și ne bucurăm de bogăția pe care o aduci. De aceea, îți spunem bun sosit! 
+

Cls1/RD1_RO_C_138.txt

@@ -0,0 +1,10 @@
+<RD1_RO_C_138>
+
+Odată, într-o seară, vulpea cea vicleană a plecat în sat ca să fure găini. În drumul său, ea întrebă pe oricine întâlnea: 
+— Nu aveți cumva vreo găină de vânzare? 
+Un cocoș pintenat, cu creastă roșie ca focul și penele din coadă îndoite ca o seceră, văzând-o pe cumătra vulpe și auzindu-i dorința i-a strigat: 
+— Daca vrei găini și rațe, uite colo un coteț. 
+Vulpea lacomă sări repede să-și umple sacul ce-l avea în spinare. Dar și mai repede ea fugi înapoi spre pădure. 
+În urma ei alerga Grivei, în a cărui cușcă intrase vulpea păcălită de cocoș. 
+Cocoșul de pe gard râdea și striga: 
+— Ei, ce zici cumătră vulpe, o sa mai dorești găini? 

Cls1/RD3_STR_C_002.txt

@@ -0,0 +1,21 @@
+<RD3_STR_C_002>
+
+  Micul Prinț a întâlnit o vulpe în pădure. 
+
+  El a întrebat: 
+  
+  - Vrei să te joci cu mine?
+
+  Vulpea a răspuns: 
+  
+  - Nu te cunosc. Dacă ne împrietenim, putem să ne jucăm împreună.
+
+  Micul Prinț a zâmbit și a zis: 
+  
+  - Vreau să fim prieteni.
+
+  După ce au petrecut timp împreună, vulpea a spus:  
+  
+  - Acum suntem prieteni.
+  
+  Micul Prinț s-a bucurat mult.

Cls2/RD1_RO_C_008.txt

@@ -0,0 +1,21 @@
+<RD1_RO_C_008>
+
+Somnoroase păsărele
+Pe la cuiburi se adună,
+Se ascund în rămurele -
+Noapte bună!
+
+Doar isvoarele suspină,
+Pe când codrul negru tace;
+Dorm și florile-n grădină -
+Dormi în pace!
+
+Trece lebăda pe ape
+Între trestii să se culce -
+Fie-ți îngerii aproape,
+Somnul dulce!
+
+Peste-a nopții feerie
+Se ridică mândra lună,
+Totu-i vis și armonie -
+Noapte bună

Cls2/RD1_RO_C_009.txt

@@ -0,0 +1,21 @@
+<RD1_RO_C_009>
+
+– Cri-cri-cri,
+Toamnă gri,
+Nu credeam c-o să mai vii
+Înainte de Crăciun,
+Că puteam și eu s-adun
+O grăunță cât de mică,
+Ca să nu cer împrumut
+La vecina mea furnică,
+Fiindcă nu-mi dă niciodată,
+Și-apoi umple lumea toată
+Că m-am dus și i-am cerut...
+
+Dar de-acuș,
+Zise el cu glas sfârșit
+Ridicând un picioruș,
+Dar de-acuș s-a isprăvit...
+Cri-cri-cri,
+Toamnă gri,
+Tare-s mic și necăjit!

Cls2/RD1_RO_C_012.txt

@@ -0,0 +1,15 @@
+<RD1_RO_C_012>
+
+  „Cioc! Cioc! Cioc!” se aude în pădure. Păsările vorbesc între ele. Privighetoarea le-a spus o poveste prietenului său, vrabiei.
+
+  „Știi de ce ciocănitoarea ciocănește copacii mereu?” a întrebat privighetoarea.
+
+  Vrabia a ridicat din umeri, „Nu știu.”
+
+  Privighetoarea a început povestea: „Odinioară, veverița avea multe alune în casa ei. Ciocănitoarea le-a găsit și a început să le mănânce. Veverița a fost supărată. Într-o zi, a prins coada ciocănitoarei, dar ciocănitoarea a fugit și și-a lăsat coada în mâna veveriței. Acum ciocănitoarea caută casa veveriței și ciocănește copacii, sperând să o găsească.”
+
+  Vrabia a răspuns: „Cred că ciocănitoarea ciocănește copacii pentru că îi place seva lor.”
+
+  Privighetoarea s-a supărat puțin. „Oricum, așa mi s-a spus povestea.”
+
+  Ambele păsări au zburat departe, iar ciocănitoarea a continuat să ciocănească copacii, „Cioc! Cioc! Cioc!”

Cls2/RD1_RO_C_023.txt

@@ -0,0 +1,29 @@
+<RD1_RO_C_023>
+
+  Odată era o rază de soare. Ea era fetița cea mică a Soarelui. Tatăl ei o lăsa să se joace peste tot.
+
+  Într-o zi, raza s-a dus într-o grădină frumoasă. Acolo erau flori colorate.
+
+  Raza s-a gândit: "Vreau o floare în păr!"
+
+  A luat o floare și a zburat sus.
+
+  Florile s-au uitat după ea și au șoptit:
+
+  Trandafirul: "A luat unul ca mine!"
+
+  Laleaua: "A luat una ca mine!"
+
+  Crinul: "A luat unul ca mine!"
+
+  Într-un colț, un ghiocel plângea. Raza îi rupsese codița.
+
+  Razei îi părea rău și a spus: "Îmi pare rău, ghiocelule! Ce să fac pentru tine?"
+
+  Ghiocelul: "Vreau să fiu prima floare de primăvară."
+
+  Raza: "Bine, așa să fie!"
+
+  Raza l-a sărutat. 
+
+  De atunci, ghiocelul vestește primăvara.

Cls2/RD1_RO_C_028.txt

@@ -0,0 +1,16 @@
+<RD1_RO_C_028>
+
+Când vântul copacii îndoaie
+Și plouă, și-i vânt, și ni-i frică
+Fugim la bunica-n odaie
+Noi, două surori și-o pisică.
+
+Acolo-i călduț și-i tăcere
+Divanul bătrân dintre uși
+Cu vechile lui lăicere
+Ne-așteaptă cu cărți și păpuși.
+
+Bunica ne iese-nainte
+Cu zâmbetul cald de bunică
+Hei! Care mi-a fost mai cuminte?
+Fetițele ori tu pisică?

Cls2/RD1_RO_C_034.txt

@@ -0,0 +1,11 @@
+<RD1_RO_C_034>
+
+În satul lui, Păcală era cunoscut pentru năzdrăvăniile sale. Într-o zi, a mers la casa unui om și i-a spus că pielea lui de vacă este magică și poate ghici viitorul. Când Păcală lovea pielea, se prefăcea că ascultă ce spune în șoaptă ce spune pielea.Așa a descoperit lucruri ascunse în casa omului, despre care el nu știa nimic, cum ar fi mâncare și vin.
+
+Omul a fost uimit. "Cum poate o piele să știe astfel de secrete?" se întreba el. Păcală i-a spus că acea piele este specială. Crezând că pielea este valoroasă, omul a cumpărat-o, dându-i lui Păcală mulți bani.
+
+A doua zi, soția omului s-a temut de puterea pielei. L-a urmărit pe Păcală pentru a afla cum să facă pielea normală din nou. Păcală i-a cerut mulți bani și i-a spus să spele pielea pur și simplu și va fi din nou piele normală.
+
+Cu banii obținuți din acea înșelătorie, Păcală a devenit bogat. Și-a construit o casă mare, a cumpărat terenuri și avea multe animale. Toți îl admirau, dar nu știau secretul lui.
+
+Păcală se gândea: "Dar proști mai sunt oamenii din satul meu!" 

Cls2/RD1_RO_C_040.txt

@@ -0,0 +1,23 @@
+<RD1_RO_C_040>
+
+  Într-o zi, doi copii au găsit o nucă.
+
+  — Este a mea, a zis unul, pentru că eu am văzut-o prima dată.
+
+  — Nu, este a mea, a răspuns celălalt, pentru că eu am ridicat-o de pe jos.
+
+  Și, nefiind de acord, au început să se certe. Dar când erau pe punctul de a se bate, un alt băiat, mai ager la minte, a apărut.
+
+  — Stați, a spus el, voi vă voi arăta cum e corect! 
+
+  A luat nucă, a desfăcut-o în două părți, și a dat fiecărui băiat câte o jumătate de coajă.
+
+  — Această coajă îți aparține ție, pentru că ai văzut nucă prima oară; cealaltă coajă îi aparține lui, pentru că el a ridicat-o de pe jos. Miezul e al meu, pentru că eu v-am făcut dreptate.
+
+  Asta e concluzia oricărui conflict:
+
+  "Când doi se ceartă, al treilea câștigă".
+
+   și
+
+  "Cine împarte, parte-şi face".

Cls2/RD1_RO_C_042.txt

@@ -0,0 +1,13 @@
+<RD1_RO_C_042>
+
+  Lenuța era o fetiță care nu-și ținea lucrurile în ordine. Când ajungea de la școală, își arunca rucsacul și cărțile oriunde. Nu-și punea hainele sau jucăriile la loc, așa că dimineața era mereu pe fugă căutându-le.
+
+  Învățătoarea o certa adesea pentru că uita cărțile sau caietele acasă.
+
+  Într-o zi, a primit o rochie nouă, albă, de la mama ei. Arăta ca un îngeraș în ea! A fost foarte fericită și a avut grijă de rochie toată ziua. Dar, spre seară, tatăl ei i-a dat niște cireșe. Lenuța a mâncat doar câteva și, nefiind atentă, a lăsat restul pe un scaun. Uitând de ele, s-a așezat peste cireșe și rochia s-a pătat.
+
+  A fost foarte supărată și a plâns, dar a învățat o lecție importantă despre ordine. De atunci, și-a promis să fie mai organizată.
+
+  Morala poveștii:
+
+  „Pune fiecare lucru la locul lui!”

Cls2/RD1_RO_C_057.txt

@@ -0,0 +1,13 @@
+<RD1_RO_C_057>
+
+  Gângania era o insectă mică, curioasă despre lumea din jurul ei. Într-o zi, o furnică i-a      spus: „Nu trebuie să fii mare ca să înțelegi lumea.”
+
+  Gângania a încercat să înțeleagă ce spune furnica. Zburase printre flori și arbori, dar găsise mereu pericole. Ploaia o făcuse să cadă, și era mereu în pericol să fie călcată de oameni.
+
+  „Unde pot găsi un loc sigur?” se întrebă gângania. A zburat până la o casă mare și s-a așezat pe acoperiș, sperând că acolo e în siguranță. Dar soarele era prea puternic, și era foarte fierbinte.
+
+  „Ce rost am eu aici?” a gândit gângania, privind în jur. Alte insecte, cum ar fi fluturii și furnicile, păreau să aibă un scop. Însă ea ce rost avea?
+
+  Atunci a văzut o altă gânganie zburând. Dar înainte să poată să vorbească cu ea, o rândunică a venit repede și a prins-o. Rândunica a dus-o la puii ei flămânzi în cuib.
+
+  Gângania a înțeles atunci. Poate că rolul ei în natură era să fie mâncare pentru păsări. A închis ochii, s-a lăsat în aer și a zburat liber. Nu a trecut mult și o altă rândunică a venit și a luat-o.

Cls2/RD1_RO_C_058.txt

@@ -0,0 +1,29 @@
+<RD1_RO_C_058>
+
+  "Păcală avea o vacă pe care trebuia să o îngrijească. Dar avea prea mult de lucru cu vaca. Așa că a hotărât să o vândă.
+
+  Într-o zi, a luat vaca și a pornit spre târg. Pe drum a trecut printr-o pădure și a început să plouă. S-a oprit sub un copac mare pentru a se adăposti. A lăsat vaca să pască și s-a culcat să doarmă un pic.
+
+  Când dormea, a auzit copacul vorbind cu el.
+
+  COPACUL: „Păcală, vrei să-mi vinzi vaca?”
+
+  PĂCALĂ, mirat: „Copaci care vorbesc? Ești un copac fermecat!”
+
+  COPACUL: „Da, sunt. Cât vrei pe vaca ta?”
+
+  PĂCALĂ, zâmbind: „Patruzeci de lei. Dar pentru tine, doar treizeci.”
+
+  COPACUL: „Îți dau banii marți. Ești de acord?”
+
+  PĂCALĂ, râzând: „Bine! Dar să nu uiți!”
+ 
+  Păcală era fericit că a vândut vaca. A luat ciomagul și a mers acasă. A lăsat vaca în pădure și le-a spus fraților săi că a vândut vaca unui copac. Frații lui au râs de el, mirându-se de prostia lui.
+
+  A doua zi, Păcală s-a întors în pădure. A mers la copac și a cerut banii. Dar copacul nu răspundea. Păcală s-a supărat și a tăiat copacul cu toporul. Când copacul a căzut, Păcală a găsit o căldare plină cu bani lângă rădăcină.
+
+  PĂCALĂ, cu ochii mari: „Uau! O comoară!”
+
+  A luat treizeci de lei și a lăsat restul banilor acolo. S-a întors acasă fericit.
+
+  PĂCALĂ, zâmbind: „Ei fratilor¨, rămâneti cu bine, că eu plec in lume să o cutreier să cunosc oameni si locuri!”

Cls2/RD1_RO_C_065.txt

@@ -0,0 +1,17 @@
+<RD1_RO_C_065>
+
+Mițu și Baruțu au căpătat de la Tătana o masă mică și două scaune mici, de bambus. Dimineața, la prânz și seara, ei se așază, ca doi consumatori care plătesc, cu șervetele cu șireturi legate la bărbie. Mițu e mare și Baruțu e mic: Mițu are patru ani și fratele ei are trei. „Mânca-l-ar mama!” zice Mițu, când Baruțu pierde între farfurie și gura prea devreme deschisă, trei sferturi din lopata furculiții.
+
+Privirea lui se umflă de ciudă, uimită de chibzuință mâncărilor de-a fugi din tacâmuri și de-a sări din farfurii. Întâi, ele nu vor să vie în lingura și furculița lui. Supa stă în blid și pe urmă îi scapă pe piept. Dacă ar avea și el un alt lucru, o cană sau un robinet, ca să ia din farfurie și să umple lingura cu vârf...
+
+— Cu mâna dreaptă! strigă măicuța de la masa ei. Nu ți-am spus să nu mai ții furculița cu stânga?
+
+Lui parcă i-ar verii mai bine cu mâna, cu care nu e voie să se slujească, și până să ia o dată, muncește din tot sufletul și dă uneori și din picior. Ceva se vede clar că-l stânjenește în mintea lui, zbârcită a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte: pentru ce atâtea piedici în calea poftei de mâncare? Fața de masă, care nu trebuie murdărită, șervet alb, farfurii, căni, pahare și, pe deasupra atâtora piedici, și lingurița, și lingura, și furculița, ca să se lungească așteptarea gurii lui, deschisă dinaintea bucatelor, ca un plisc de pui de vrăbioi. Baruțu ar prefera sau să ducă de-a dreptul la gură mâncările cu mâna, sau să-și bage gura în ele și să se sature mai iute.
+
+Odată a făcut așa: a luat castronul cu compot, l-a băut, l-a mâncat, l-a lins de jur-împrejur și a fost bun. El ar admite numai castronul. Dar nici nu vă închipuiți ce s-a întâmplat atunci. Baruțu a fost făcut „porc", „mitocan", „scârbos" și „leneș". Cuvântul porc nu l-a rănit prea mult. Sunt în curte câțiva porci, cu care el se joacă voios până-n troacă, încalecă pe ei, intră cu pantofii în mămăliga lor și se pomenește călare înăuntru cocinii, fără să simtă alceva decât foarte multă bucurie. Dar l-au jignit zbierătele familiei și tonul de insultă pe care îl luau cuvintele blajine. Poate că mai există un fel de porc, pe care Baruțu nu-l cunoaște și care mănâncă toată ziua compoturi cu castronul: el ar vrea să fie porcul ăla.
+
+Mâncarea ar fi gustoasă, dacă nu ar fi atâtea reguli răcnite la fiece mișcare și ar fi acceptabilă viața în genere, de dimineața până seara. Nimic nu e voie. Nu e voie să freci păreții odăilor cu vârful unei creion roșu sau albastru. Nu e voie să zgârii ușile cu grebla. Nu e voie să cari pământ cu gălețile și să faci cozonaci cu apă în mijlocul odăii. Nu e voie să dai cu pietre în lampă. Nu e voie să tai canapeaua. Nu e voie să rupi cărțile și să verși cerneala din călimările lui tătuțu. Nu e voie să te pudrezi cu „Houbigant" și să te faci roșu pe față, după ce te-ai făcut negru la bucătărie și te-ai tăvălit în funingini. Nu e voie să suni la clopoțel toată ziua. Şi nu e voie măcar să te culci nespălat și să dormi cu botul tău plin de noroi în puful alb, brodat la colț cu un gândac și cu o floare de mușețel. Dar Baruțu e revoltat și de altceva. De vreme ce-l spală seara la culcare, se întreabă la ce mai folosește spălarea de dimineață, când el e curat. Şi, știți câte neplăceri se strâng într-un spălat. Apă caldă, apă rece. Săpun mult. Curățatul urechilor cu pămătufuri de vată. Suflatul nasului: o dată, de două ori, de trei ori și: „Mai suflă o dată, că tot a mai rămas ceva" - întotdeauna.
+
+Baruțu dorește o viață ilegală, prin curte, pe câmp, la rațe, la găini, la câini, la pisici, fără trei, patru schimbări de primeneli pe zi, fără ochiul ca un scai, al măicuții, lipit de urmele lui. Să intre subt pat și să stea acolo, până i-o veni să se urce pe dulap; să intre pe subt lemne; să se joace cu ciocanul și cuțitul, să stea pe burtă în găinaț, să calce în mocirlă până la ciorapi și apoi să intre în praf. De când e, el nu a putut încă niciodată să iasă la drum și să treacă de-a fuga pe dinainte, în momentul când trece un cal sau un automobil. El nu se poate plimba decât însoțit, frânat în toate voințele lui: să umble încet când merge repede, să meargă repede când umblă încet, să stea când pornește, să se miște când s-a oprit, sâcâit de toată societatea civilizată.
+
+Noroc că nu se cunoaște cu nimeni din marea lui generație și că nu l-am lăsat să se grupeze. Într-alfel, nevastă, el ar scoate un ziar și ne-ar da la cap.

Cls2/RD1_RO_C_066.txt

@@ -0,0 +1,25 @@
+<RD1_RO_C_066>
+
+Cu părul nins, cu ochii mici
+Și calzi de duioșie,
+Aieve parc-o văd aici
+Icoana firavei bunici
+Din frageda-mi pruncie.
+
+Torcea, torcea, fus după fus,
+Din zori și până-n seară;
+Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
+Era frumoasă de nespus
+În portu-i de la țară...
+
+Căta la noi așa de blând,
+Senină și tăcută;
+Doar suspina din când în când
+La amintirea vreunui gând
+Din viața ei trecută.
+
+De câte ori priveam la ea,
+Cu dor mi-aduc aminte
+Sfiala ce mă cuprindea,
+Asemuind-o-n mintea mea
+Duminicii preasfinte...

Cls2/RD2_RO_M_015.txt

@@ -0,0 +1,50 @@
+<RD2_RO_M_015>
+
+CAPITOLUL 10
+Un plan de acțiune
+
+Chirii, Melodiu și Antoine zburaseră prin pădure în urma lor, privindu-i de la distanță.
+
+Poposiseră înșirați pe o creangă și vorbeau neliniștiți:
+
+— Trebuie să acționăm acum, înainte să-l bage în vizuină. După aia cum îl mai scoatem? îl întrebă Melodiu pe Chirii.
+
+— Acționăm, acționăm, răspunse acesta. Deci, Antoine, tu trebuie să-l distragi pe nătărău.
+
+— Care nătărău? întrebă Antoine, sincer debusolat.
+
+Chirii se încruntă.
+
+— Și cum? mai zise mezinul. Cum propui să procedăm?
+
+— Trebuie să-i dai cu ceva pe la nas, ca să strănute și să scape purcelul din dinți.
+
+— O păpădie! sări Melodiu. Sau ceva cu polen. Ceva susceptibil a crea alergie. O alergiiiie... la păpădiiiie... croncăni el. Asta ar putea să iasă mișto, stați să-mi notez.
+
+Scoase de sub aripă un pix și un carnețel unde nota frânturi de versuri.
+
+— Nu neapărat, tembelilor, se irită Chriril. Poți să-i dai pe la nas cu aripa tal
+
+Antoine întinse o aripă și se uită curios la ea. Răsfiră penele. Își dădu pe la nas.
+
+— Nu se întâmplă nimic.
+
+— La tine nu, dar la el o să vezi!
+
+— Hai că poți. Știi că poți, îi spuse Melodiu fratelui mai mic.
+
+— De ce nu te duci tu?
+
+— Eu și cu Chirii ne ocupăm de partea a doua a acțiunii de răpire.
+
+În timpul acestei negocieri nesfârșite, Socott ajunse cu purcelul în buza vizuinii. Se gândi câteva clipe la succesiunea manevrelor și hotărî că cel mai bine ar fi să intre el primul, cu spatele, și să nu-i slăbească nicio clipă dm strânsoare coada lui Rostogol. Probabil c-avea să intre ceva mai greu, dar odată străbătut culoarul de la intrare, vizuina se lărgea și avea mai multe încăperi, și putea să-l depoziteze într-una dintre acestea.
+
+Așadar își introduse mai întâi coada roșcată și stufoasă de animal fin, apoi corpul suplu, apoi botul alungit și coada de purcel pe care o ținea între dinți, însă la fundul de purcel i se tăie filmul. Fundul lui Rostogol rămase înțepenit la intrarea în vizuină. Socott trase și iar trase, până când Rostogol începu să guițe de durere.
+
+Vulpoiului i se făcu inima cât un purice, îl chinuise destul, săracul. Și ar mai fi tras, nu-i vorbă, dacă ar fi avut vreo garanție că o cină cu purcel i-ar fi rezolvat problemele pe lumea asta.
+
+Vocea tatălui din cap, de care uitase complet în ultima oră, copleșit de efortul fizic, începu să se audă iarăși cu ecou: 
+
+— Nu te lăsa-sa-sa.
+
+

Cls2/RD2_RO_M_053.txt

@@ -0,0 +1,6 @@
+<RD2_RO_M_053>
+
+Bună, numele meu este Max (de la Maximus) și am aproape 5 ani. Mai exact: am 4 ani, 9 luni și 14 zile. Nu sunt nici prea înalt, dar nici prea scund. Am părul aproape blond, dar un pic spre șaten. 
+Îmi place foarte mult să mă joc și petrec cât mai mult timp alături de părinții mei și de sora mea mai mare, pe care-o cheamă Angi.
+Dar astea nu sunt nici pe departe cele mai interesante lucruri despre mine. Și, cum lucrurile cele mai interesante se lasă la sfârșit, pot să vă spun acum că noi suntem o familie de supereroi. Mai puțin sora mea mai mare, care încă nu și-a descoperit puterea. Asta, dacă mă întrebați pe mine, e un pic cam bizar.
+

Cls2/RD3_STR_C_001.txt

@@ -0,0 +1,130 @@
+<RD3_STR_C_001>
+
+Neizbutind să ajungă pictor, Habarnam hotărî să devină poet şi să scrie versuri. Cunoştea un poet care locuia pe strada Păpădiilor. Numele lui era Tăbâltoc, dar, după cum se ştie, tuturor poeţilor le plac numele frumoase. De aceea când Tăbâltoc a început să scrie poezii, şi-a ales un alt nume, şi-a zis Floricică.
+
+Într-o zi Habarnam a venit la Floricică şi i-a spus:
+
+— Ascultă, Floricică, învaţă-mă şi pe mine să fac versuri. Vreau să fiu şi eu poet.
+
+— Dar ai talent pentru asta? întrebă Floricică.
+
+— Desigur, am. Sunt foarte înzestrat, i-a răspuns Habarnam.
+
+— Trebuie să verificăm, spuse Floricică. Ştii ce-nseamnă rimă?
+
+— Rimă? Nu ştiu.
+
+— Rimă este atunci când două cuvinte au terminaţii asemănătoare, îl lămuri Floricică. De exemplu: raţă - dimineaţă, prăjitură uscată - îngheţată. Ai înţeles?
+
+— Am înţeles.
+
+— Ei, atunci spune-mi o rimă pentru „toiag”.
+
+— Covrig, răspunse Habarnam.
+
+— Păi, ce fel de rimă-i asta: toiag - covrig? Cuvintele astea nu rimează defel!
+
+— De ce nu rimează? Doar amândouă se termină la fel.
+
+— Nu-i de-ajuns, spuse Floricică. Trebuie ca aceste cuvinte să se asemene în aşa fel încât să iasă ceva armonios. Uite, ascultă: toiag - moşneag, visare - lumânare, hârtie - pălărie.
+
+— Am înţeles, am înţeles, strigă Habarnam. Toiag - moşneag, visare - lumânare, hârtie - pălărie! E grozav! Ha ha ha!
+
+— Ei, acum găseşte o rimă pentru „câlţi”, spuse Floricică.
+
+— Mâlţi, răspunse Habarnam.
+
+— Ce-s aceia „mâlţi?” se miră Floricică. Există un asemenea cuvânt?
+
+— Dar ce, nu există?
+
+— Bineînţeles că nu există.
+
+— Ei, atunci, „bâlţi”.
+
+— Ce mai sunt şi „bâlţii” ăştia? se miră din nou Floricică.
+
+— Ei, asta-i când cobâlţâi ceva, atunci se fac „bâlţi”, lămuri Habarnam.
+
+— Numai minciuni spui, zise Floricică, nu există un asemenea cuvânt. Trebuie alese doar cuvinte care există, nu nişte născociri.
+
+— Şi dacă cu nu pot alege alt cuvânt ?
+
+— Înseamnă că n-ai talent pentru poezie.
+
+— Ei, atunci găseşte tu o rimă pentru câlţi, răspunse Habarnam.
+
+— Îndată, se învoi Floricică.
+
+El se opri în mijlocul camerei, îşi încrucişa braţele pe piept, înclină capul spre un umăr şi începu să se gândească. Apoi îşi răsturnă capul pe spate şi iar se gândi, fîxându-şi privirile în tavan, după aceea îşi prinse bărbia în mâini şi continuă să se gândească uitându-se în podea. În sfârşit începu să se plimbe prin cameră mormăind încetişor, pentru sine:
+
+— Câlţi, vâlţi, dâlţi, nâlţi, sâlţi, mâlţi... Mormăi astfel multă vreme, apoi spuse: La naiba! Ce cuvânt mai e şi ăsta? Nu rimează cu nimic!
+
+— Ai văzut? se bucură Habarnam. Chiar tu foloseşti cuvinte care nu rimează cu nimic şi mai spui că eu sunt lipsit de talent.
+
+— Ei, bine, eşti talentat, foarte talentat, dar lasă-mă în pace! spuse Floricică. A început să mă doară capul. Scrie în aşa fel încât să aibă înţeles şi rimă, şi gata poezia.
+
+— Oare c chiar aşa de simplu? se miră Habarnam.
+
+— Bineînţeles că c simplu. Principalul c să ai talent.
+
+Habarnam s-a dus acasă şi îndată s-a apucat să scrie poezii. A hălăduit toată ziua prin cameră, a privit când în podea, când în tavan, s-a prins şi cu mâinile de bărbie şi tot. mormăia câte ceva pentru sine. În cele din urmă poeziile au fost gata şi el vorbi:
+
+— Ascultaţi, fraţilor, ce poezii am făcut eu.
+
+— Să auzim, să auzim, despre ce sunt poeziile? se interesară cu toţii.
+
+— Poeziile sunt despre voi, mărturisi Habarnam. Iată, întâi una despre Ştietot:
+
+		Ştietot se plimba-n ploaie
+		Şi-a sărit peste o oaie.
+
+— Cum? strigă Ştietot. Când am sărit eu peste o oaie?
+
+— Ei, asta-i aşa, doar în poezie, pentru rimă, ne lămuri Habarnam.
+
+— Vasăzică, din pricina rimei o să născoceşti fel de fel de minciuni despre mine? îşi ieşi din fire Ştietot.
+
+— Desigur, răspunse Habarnam. Ce nevoie am să născocesc lucruri adevărate? Adevărul nu trebuie să fie născocit, el există oricum.
+
+— Dacă mai încerci, o să-ţi arăt cu de ce trebuie să născoceşti lucruri adevărate! îl ameninţă Ştietot. Să vedem ce-ai mai născocit despre alţii?
+
+— Iată, ascultaţi acum despre Grăbilă, spuse Habarnam:
+
+		Grăbilă, flămând cât zece
+		'Nghiţi un fier de călcat rece.
+
+— Fraţilor! ţipă Grăbilă. Ce-a născocit ăsta despre mine? N-am înghiţit nici un fier de călcat rece.
+
+— Nu mai ţipa, i-a răspuns Habarnam. Am spus şi cu aşa, doar pentru rimă că fierul de călcat era rece.
+
+— Dar eu n-am înghiţit nici un fier de călcat, nici rece, nici fierbinte! strigă Grăbilă.
+
+— Păi, nici cu nu spun că ai înghiţit unul fierbinte, aşa că linişteşte-te, răspunse Habarnam. Iată, ascultaţi poezia despre Probabil:
+
+		Probabil sub pernă are
+		O brânzoaică dulce, mare.
+
+Probabil se apropie de patul său, se uită sub pernă şi spuse:
+
+— Minciuni! Nu-i nici o brânzoaică aici.
+
+— Nu te pricepi deloc la poezie, răspunse Habarnam. Asta e un fel de a spune, doar aşa, pentru rimă, că se află, dar de fapt brânzoaică nu se află acolo. Uite, am mai făcut o poezie şi pentru Pilulă!
+
+— Fraţilor! strigă doctorul Pilulă. Trebuie să oprim bătaia asta de joc! Oare o să ascultăm, liniştiţi, toatc minciunile lui despre fiecare?
+
+— Ajunge! strigară cu toţii. Nu mai vrem să ascultăm! Astea nu-s poezii ci nişte scorneli neruşinate.
+
+Dar Ştietot, Grăbilă şi Probabil strigau:
+
+— Lăsaţi-l să citească! O dată ce-a citit despre noi, să citească şi despre alţii.
+
+— Nu-i nevoie! Noi nu vrem! strigau ceilalţi.
+
+— Ei, dacă voi nu vreţi, atunci o să mă duc să le citesc vecinilor, spuse Habarnam.
+
+— Cum? răcniră cu toţii. Să te duci să ne faci de râs şi faţă de vecini? încearcă numai! Că după aceea nu mai ai ce căuta acasă.
+
+— Ei bine, fraţilor, n-o să mă duc, se învoi Habarnam. Dar să nu mai fiţi supăraţi pe mine.
+
+De atunci Habarnam hotărî să nu mai scrie poezii.

Cls2/RD3_STR_C_009.txt

@@ -0,0 +1,83 @@
+<RD3_STR_C_009>
+
+Pe o stradă cât se poate de obișnuită din Stockholm, într-o casă întru totul obișnuită, locuiește o familie cu totul și cu totul obișnuită, pe nume Svantesson - un tată cât se poate de obișnuit, o mamă cât se poate de obișnuită și trei copii, cât se poate de obișnuiți și ei, Bobi, Beți și Frățiorul.
+
+— Ba eu nu-s deloc un frățior obișnuit! spune Frățiorul.
+
+Dar nu-i adevărat. Bineînțeles că-i cât se poate de obișnuit. Sunt atâția băieței ca el, de șapte ani, cu ochi albaștri și nas cârn, cu urechi murdare și pantaloni rupți în genunchi. Frățiorul e, fără doar și poate, cât se poate de obișnuit.
+
+Bobi are cincisprezece ani, îi place fotbalul și are note proaste, așadar și el e cât se poate de obișnuit. Beti are paisprezece ani și părul strâns în coadă, precum multe alte fete, cât se poate de obișnuite.
+
+Singurul din toată casa care nu-i deloc obișnuit e Karlsson-de-pe-acoperiș. Karlsson locuiește pe acoperiș, iar asta e, de bună seamă, ceva destul de neobișnuit. O fi altfel în alte colțuri de lume, însă în Stockholm nu dai toată ziua nas în nas cu cineva care locuiește într-o căsuță ciudată, sus, pe vreun acoperiș. Ei bine, așa locuiește Karlsson, un domn mititel, rotofei și foarte hotărât, care poate zbura. Oricine poate zbura cu avionul sau elicopterul, dar nimeni nu-i în stare să zboare de unul singur precum Karlsson. Odată răsucește butonul ca o rotiță, aflat așa, cam în dreptul buricului, și, zbârrr, grozavul motoraș cu elice de pe spinarea grăsunului pornește! Karlsson așteaptă un pic până motorașul prinde viteză și, când e gata de drum, se ridică și pleacă în zbor, plutind frumos și mândru ca un destoinic șef de birou. Mă rog, dacă vă puteți închipui un șef de birou cu motoraș în spinare...
+
+Karlsson e fericit ca peștele în apă în căsuța lui de pe acoperiș. Seara stă pe treptele de la intrare și se uită la stele. De acolo, stelele se văd mai bine decât de oriunde altundeva, de bună seamă, și e de mirare că nu se mută mai multă lume pe acoperiș! însă oamenii nu știu că se poate locui și pe acoperiș și habar n-au că, acolo sus, e căsuța lui Karlsson, căci stă bine ascunsă în spatele hornului celui mare. De fapt, cei mai mulți n-ar vedea asemenea căsuțe nici dacă s-ar împiedica de ele. Cândva, un coșar zărise casa lui Karlsson chiar când se pregătea să curețe hornul si nu mică îi fusese mirarea:
+
+— Curioasă treabă, murmurase el. O casă... Să vezi și să nu crezi! O căsuță, sus, pe acoperiș! Cum o fi ajuns aici?
+
+Pe urmă se apucase să curețe coșul de fum, uitase de căsuță și nici că-și mai amintise vreodată de ea.
+
+Frățiorul era bucuros că-1 întâlnise pe Karlsson, căci, de îndată ce grăsunul apărea în zbor, începeau aventurile, care mai de care mai palpitante. Poate că și lui Karlsson îi părea bine că-1 cunoscuse pe Frățior. O fi frumos să locuiești pe acoperiș, dar prea plăcut nu poate fi să stai singur-singurel într-o casă, neștiut de nimeni. Și cum să nu se bucure să fie întâmpinat cu „Hei-ho, hop și-așa, Karlsson!" când sosește în zbor.
+
+Iată cum s-au petrecut lucrurile când s-au întâlnit Karlsson si Frățiorul. Era o zi dintre acelea, anapoda, când Frățiorul numai în pielea Frățiorului nu voia să fie. De obicei îi plăcea să fie Frățiorul, căci întreaga familie îl răsfăța și nu mai prididea să-i facă poftele. Dar, în unele zile, parcă totul era cu susul în jos - mama îl dojenea că și-a găurit pantalonii, Be’i îi zicea „Suflă-ți nasul, mucosule!”, iar tata îl certa că întârziase pe drumul de la școală:
+
+— Cu ce-ți tot pierzi tu vremea pe drum, mă-ntreb?
+
+Își pierde vremea, auzi! De unde să știe tata că-i ieșise un câine în cale? Un cățel blând și frumos care îl mirosise și dăduse vesel din coadă, de parcă ar fi încercat să-i spună că ar vrea să fie câinele lui.
+
+Frățiorul l-ar fi primit de îndată bucuros, de-ar fi fost după el, însă mama și tata nici să n-audă de câine în casă. Pe urmă însă apăruse o tanti care strigase „Ricki, vino-ncoace!“ și atunci Frățiorul pricepuse că nu putea să fie câinele lui.
+
+— N-o să am niciodată un câine al meu! spuse el cu amărăciune, căci în ziua aceea toate erau așa de anapoda. Tu îl ai pe tata, Bobi și Beți sunt mereu împreună, da’ eu? Eu n-am pe nimeni!
+
+— Frățiorule iubit, dar tu ne ai pe noi toți, zise mama.
+
+— Ba n-am pe nimeni! spuse Frățiorul încă și mai abătut, căci dintr-odată se simțea singur pe lume.
+
+Avea totuși ceva doar al lui. Avea camera lui și acolo se și duse.
+
+Era o seară luminoasă și frumoasă și fereastra era deschisă. Perdelele albe se legănau încetișor, înainte și înapoi, de parcă salutau steluțele palide de pe cerul primăverii. Frățiorul se așeză la fereastră, cu gândul la cățelul cel blând. Oare ce făcea? Poate că se cuibărise în coșulețul lui, undeva, pe podeaua unei bucătării, iar lângă el stătea un băiețel - un alt băiețel, nu Frățiorul - care-1 mângâia pe capul lățos și-i spunea: „Ricki, cățel frumos!"
+
+Frățiorul oftă din rărunchi. Atunci auzi un zbârnâit ușor, apoi din ce în ce mai puternic și, deodată, zări un omuleț mic și gras care venea în zbor spre fereastra lui. Era Karlsson-de-pe- acoperiș, dar Frățiorul încă nu știa asta.
+
+Karlsson se uită lung la Frățior, apoi pluti mai departe. Dădu roată acoperișului de peste drum, făcu o tură în jurul coșului de fum și se îndreptă din nou spre fereastra Frățiorului. Mări viteza și trecu vâjâind prin fața băiatului, ca un mic avion cu reacție. Apoi mai trecu de câteva ori, dar Frățiorul nici pâs nu zise, ci așteptă în tăcere, cuprins de fiori, căci nu se întâmplau zi de zi asemenea lucruri nemaipomenite, cum ar fi să apară în zbor la fereastră un nene mic și gras. în cele din urmă, Karlsson încetini, se opri în aer chiar lângă pervaz și zise:
+
+— Hei-ho, hop și-așa! Pot să poposesc un pic? 
+
+— Cum să nu, poftește! spuse Frățiorul. Nu ți-e greu să zbori așa?
+
+— Mie? Nicidecum! răspunse Karlsson țanțoș. Doar sunt cel mai bun acrobat zburător din lume! Dar n-aș sfătui te miri ce ageamiu să-ncerce așa ceva.
+
+Frățiorul se gândi atunci că el sigur era un „te miri ce ageamiu" și hotărî pe loc că era mai înțelept să nu încerce să zboare precum Karlsson.
+
+— Cum te cheamă? îl întrebă Karlsson.
+
+— Frățiorul. De fapt, mă cheamă Svante Svantesson, răspunse băiatul.
+
+— Ca să vezi, ce deosebiți suntem! Pe mine mă cheamă Karlsson. Karlsson și atât. Hei-ho, hop și-așa, Frățiorule!
+
+— Hei-ho, hop și-așa, Karlsson! îl salută și Frățiorul.
+
+— Câți ani ai? întrebă apoi Karlsson.
+
+— Șapte.
+
+— Bravo, ține-o tot așa! îl lăudă Karlsson și, punând un picioruș gras pe pervazul ferestrei, intră degrabă în cameră.
+
+— Da’ tu câți ani? întrebă și Frățiorul curios, căci grăsunul îi părea cam copilăros pentru un nene.
+
+— Câți ani am eu? se miră Karlsson. Sunt în floarea vârstei, asta-i tot ce pot să spun!
+
+Frățiorul nu prea înțelese ce înseamnă să fii „în floarea vârstei”. Se gândi atunci că poate și el era „în floarea vârstei” și nu-și dădea seama, așa că, prevăzător, îl întrebă pe Karlsson:
+
+— Și... cam când e omul în... floarea vârstei?
+
+— Tot timpul! răspunse Karlsson încântat. Cel puțin în ceea ce mă privește. Sunt un bărbat frumos, nemaipomenit de isteț și potrivit de gras, în floarea vârstei!
+
+Apoi Karlsson zări pe raft motorașul cu abur, de jucărie.
+
+— Ce zici, îi dăm drumul? întrebă el.
+
+— N-am voie singur! răspunse Frățiorul. Trebuie să fie tata sau Bobi cu mine când mă joc cu el.
+
+— Tata, Bobi sau Karlsson-de-pe-acoperiș, cel mai bun mecanic de motor cu abur din lume! Asta să-i spui lui taică-tu din partea mea, zise Karlsson.
+
+Și, apucând sticla cu spirt de lângă micuța mașinărie, Karlsson turnă un pic în rezervor și aprinse un chibrit. Dar, cu toate că era cel mai bun mecanic de motor cu abur din lume, vărsase o grămadă pe lângă și, cât ai clipi, băltoaca de alcool luă foc și flăcări albastre începură să danseze jucăușe pe raft. Frățiorul începu să țipe și se repezi spre raft.

Cls2/RD3_STR_C_064.txt

@@ -0,0 +1,11 @@
+<RD3_STR_C_064>
+
+Alice se săturase să stea lângă sora ei în curte, fără nimic de făcut; o dată sau de două ori a tras cu ochiul la cartea pe care o citea sora ei, dar era o carte fără poze şi fără dialoguri, „şi ce rost are o carte fără poze şi fără dialoguri?“ şi-a spus Alice în sinea ei.
+Aşa încât stătea pe gânduri (era o zi fierbinte, care o făcea să se simtă somnoroasă şi bleagă) dacă plăcerea de a împleti un lanţ de margarete merita oboseala de a se ridica şi a culege florile; când, deodată, un Iepuraş Alb cu ochi roz a trecut pe lângă ea.
+Nimic deosebit în această apariţie, şi Alice n-a fost prea mirată când l-a auzit pe Iepuraş văicărindu-se: „Vai de mine! Vai de mine! O să ajung prea târziu!“. Când Iepuraşul a scos un ceas din buzunarul vestei şi l-a consultat, pentru ca apoi să-şi iuţească pasul, Alice s-a ridicat în picioare, deoarece şi-a dat seama că nu văzuse niciodată un iepure cu vestă, ba chiar cu un ceas în buzunarul vestei. Mânată de curiozitate, a pornit să alerge pe câmp după Iepuraş şi l-a ajuns din urmă la ţanc pentru a-l vedea strecurându-se într-o vizuină spaţioasă, de sub un gard viu.
+O clipă mai târziu, hop şi Alice după el în vizuină, fără să se gândească în ce fel o să mai poată ieşi vreodată de acolo.
+Vizuina te ducea, la început, drept înainte, ca un tunel, pentru ca dintr-odată să se afunde abrupt, atât de abrupt, încât Alice n-a avut timp să se oprească înainte de a se pomeni lunecând în jos, în ceva ce părea să fie un puţ foarte adânc. 
+Fie că puţul era, într-adevăr, foarte adânc, fie că ea aluneca foarte încet, oricum a avut posibilitatea să se uite în jur şi să se întrebe ce o să se întâmple cu ea. Întâi a încercat să privească în jos, să vadă încotro se îndreaptă, dar era prea întuneric ca să poată desluşi ceva; drept care a început să se uite în dreapta şi în stânga şi a observat că pereţii erau acoperiţi cu bufete şi rafturi de cărţi; ici-colo erau hărţi şi tablouri prinse în cârlige. În timp ce aluneca în jos, a întins mâna şi a luat de pe un raft un borcan pe care scria MARMELADĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, borcanul era gol; s-a ferit să-l arunce, de teamă să nu cadă în capul cuiva aflat dedesubt şi să-l omoare, aşa încât l-a lăsat pe unul din bufetele pe lângă care trecea. „Mă rog, şi-a spus Alice în sinea ei, după o cădere ca asta, o să mi se pară un fleac dacă mă mai rostogolesc pe scări! Ce vitează o să mă socotească cei de-acasă! Ce mai, mi s-ar părea o nimica toată chiar dacă m-aş prăvăli de pe acoperişul casei!“ (Ceea ce ar fi putut foarte bine să se întâmple.)
+Jos, jos, jos! Oare căderea asta n-are un sfârşit? Cum nu avea nimic altceva de făcut, Alice a început iar să vorbească de una singură: „Cred că Dinah o să-mi simtă grozav lipsa astă-seară.“ (Dinah era pisica ei.)
+Lunga cădere a lui Alice a luat sfârşit. Într-o clipită, era din nou în picioare; a privit în sus, dar deasupra nu se vedea decât întuneric; în faţa ei se întindea, însă, un alt coridor lung, şi Iepuraşul Alb putea fi văzut gonind de mama focului. Nu era niciun moment de pierdut, aşa încât Alice a pornit după el cu viteza vântului, numai bine cât să-l audă spunând: „Vai de urechile şi de mustăţile mele, ce târziu s-a făcut!“
+

Cls2/RD3_STR_C_065.txt

@@ -0,0 +1,30 @@
+<RD3_STR_C_065>
+
+Această poveste s-a petrecut într-o sală de clasă, seara târziu, după plecarea elevilor. Totul era lăsat în ordine în clasă: tabla era ştearsă, băncile erau aliniate şi curate, nu se vedea nicio urmă de creion sau de pix pe ele, uşile erau închise. Doar un creion mic era căzut într-un colț şi încerca să se ascundă din calea măturii, sa nu fie dat la gunoi… Din sertarul catedrei se auzi un glas subțire şi parcă sugrumat:
+─ Salvați-mă! Salvați-mă! 
+─ Cine eşti tu? se auzi glasul creionului. Unde eşti?
+─ Uf! Sunt aici în sertar, deschideți-mi că nu mai pot să respir! Sunt caietul de limba română, al unui copil uituc. Doamna învățătoare m-a pus aici în sertarul catedrei, dar simt că mă sufoc, nu am aer.
+─ Ssst! Taci puțin, te rog! Tu nu auzi nimic?
+─ Ce să aud?
+─ Se aud zgomote din bibliotecă, zise creionul cu vocea scăzută. Ce-o fi acolo? Cărțile sunt cam gălăgioase în seara aceasta. De obicei după o zi grea de muncă ele sunt liniştite, se odihnesc.
+─ Da, ai dreptate! Te rog, scoate-mă de aici şi să mergem să vedem ce se întâmplă! 
+Cărțile se foiau de zor. Şopteau, îşi foşneau paginile, era ceva de nedescris în bibliotecă.
+─ Poate vor să plece de aici, şopti creionul.
+─ N-au cum. Uşile sunt încuiate. Oare ce se întâmplă?
+Imediat apărură nişte omuleți albaştri, negri, roşii şi verzi care coborau pe o scară de mătase, din gaura cheii de la bibliotecă.
+─ Cine or fi? se întreba curios caietul. Simt ca i-am mai văzut, parcă i-aş cunoaşte. Știu, sunt cuvintele!
+─ Care cuvinte?
+─ Cuvintele care sunt scrise cu cerneală, cu creioane colorate, cu cretă albă şi colorată. Le ştiu foarte bine!
+─ Da, ai dreptate, spuse creionul. Am scris şi eu multe, multe cuvinte. Oare unde se duc? Hai să le urmărim.
+─ Bine, hai să le urmărim!
+Cuvintele au ajuns în cabinetul directorului, s-au suit pe birou şi au început să vorbească toate fără a se înțelege între ele. 
+─ Li-niş-te! Li-niş-te!
+─ Nu vă mai certați, se auzi o voce blândă şi liniştită. Era cuvântul FRATE. Am venit aici să ne alegem împăratul, nu-i aşa?
+─ Da, da, răspunseră mai multe cuvinte deodată. 
+─ Ştiți care este cel mai iubit cuvânt? rosti cuvântul IUBIRE cu multă duioşie. Este cuvântul MAMĂ! E cel mai dulce şi cel mai frumos cuvânt. 
+─ Dragele mele cuvinte, zise cuvântul LUME cu voce impunătoare, cuvintele pe care ar trebui sa le alegem sunt PRIETENIE şi UNIRE. 
+Se apropie cuvântul TRANDAFIR. Era frumos ca un înger şi parfumul lui te îmbăta de la depărtare.
+─ Ştiu, am găsit, spuse el. E un cuvânt mult mai parfumat decât mine. Are în el parfumul tuturor florilor de pe pământ, iar dacă nu-l avem, dacă nu există, totul e pierdut.
+─ PACE! PACE! strigară mai multe voci.
+─ Da, cuvântul PACE va fi ÎMPĂRATUL nostru! răspunseră celelalte cuvinte. Cuvântul PACE înaintă. Era atât de frumos! Toate culorile curcubeului se topisera în el. O caldă lumină umplu cabinetul şi şcoala. Ea iradia din acest cuvânt.
+─ Gata, acum trebuie să mergem la locurile noastre! spuse cuvântul MUNCĂ. Imediat se ivesc zorii. Peste câteva ore copiii vor sosi… Un zgomot uşor se auzi, iar cuvintele, speriate să nu fie surprinse, se rostogoliră de pe birou. Se strecurară pe coridor până la uşa bibliotecii şi urcară cât ai număra: unu, doi,trei, pe scara de mătase pe care coborâseră.

Cls2/RD4_STR_M_003.txt

@@ -0,0 +1,24 @@
+<RD4_STR_M_003>
+
+- Stai, stai așa! Unde te duci?
+- Să văd cum îmi vin ăștia.
+- Nu prea cred, Nate. Sunt găuriți!
+- Așa se poartă, tată! Dă-le drumul!
+- N-o să plătesc pentru o pereche de pantaloni deja rupți!
+- Ba eu cred că da.
+- Da, și eu cred. 
+- Bravo, tată!
+
+- Iar am început să visez urât.
+- Ce visezi?
+- Că începe școala! Cum închid ochii, văd fața urâcioasă a dnei Godfrey!
+- Nu-ți face griji. 
+- Aaa!
+- Ar fi o problemă dacă i-ai vedea fața când ești treaz. 
+
+- Ce-ai pățit, Nate?
+- Are halucinații. Vede peste tot fața dnei Godfrey.
+- Ha, ha!
+- Asta chiar că-i amuzant!
+- Ha ha ha oh ha ha!
+- Sunt bolnav rău de tot.

Cls3/RD1_RO_C_015.txt

@@ -0,0 +1,180 @@
+<RD1_RO_C_015>
+
+  Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.
+
+  Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:
+
+  – Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
+
+  – Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.
+
+  Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.
+
+  Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul".
+
+  – Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
+
+  – Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?
+
+  – Da' cum?
+
+  – Marinal...
+
+  – Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel.
+
+  – Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel.
+
+  – Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.
+
+  – Mariner...
+
+  – Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner.
+
+  Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul - și nu stă mult.
+
+  Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam' mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.
+
+  – Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.
+
+  – Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.
+
+  Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.
+
+  – Mamițoo! mam' maree! tantii!
+
+  – Ce e? Ce e? sar cocoanele.
+
+  – Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!
+
+  Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.
+
+  – Biletele, domnilor!
+
+  Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...
+
+  – Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.
+
+  Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d-l Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.
+
+  – Dar noi n-am declaratără? strigă mamița.
+
+  – Ce e vinovat băiatul, dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.
+
+  – De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.
+
+  – Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului...
+
+  – Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiți un bilet...
+
+  – Să mai plătim? n-am plătitără o dată?
+
+  – Și pe d'asupra un leu și 25 de bani.
+
+  – Și pe d'asupra?...
+
+  – Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână.
+
+  – Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam' mare.
+
+  Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam' mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
+
+  – Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam' mare.
+
+  – Nu... răspunde Goe.
+
+  – Să moară mam' mare?
+
+  – Să moară!
+
+  – Ad', să-l pupe mam' mare, că trece!
+
+  Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul:
+
+  – Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.
+
+  – Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.
+
+  – Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.
+
+  – Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare.
+
+  Dar mamița adaogă:
+
+  – Da' pe mamițica n-o pupi?
+
+  – Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
+
+  – Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge.
+
+  – Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe.
+
+  – Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare.
+
+  Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice:
+
+  – Cine mă pupă... uite!... ciucalată!
+
+  Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.
+
+  – Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deștept! zice mam' mare.
+<RD1_RO_C_15>
+
+  – E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița.
+
+  Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș.
+
+  – Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam' mare.
+
+  Mam' mare se ridică bătrânește și se duce în coridor:
+
+  – Goe! puișorule! Goe! Goe!
+
+  Goe nicăieri.
+
+  – Vai de mine! țipă cucoana! Nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul!
+
+  Și toate cucoanele sar...
+
+  – A căzut din tren băiatul! Țațo, mor!
+
+  Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.
+
+  – Goe! maică! acolo ești?
+
+  – Da.
+
+  – Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat.
+
+  – Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.
+
+  – De ce?... te doare la inimă?
+
+  – Nu! nu pot...
+
+  – E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.
+
+  – Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.
+
+  – Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru!
+
+  În sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam' mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă.
+
+  – Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare...
+
+  Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică.
+
+  – Ce e? ce e?... Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări...
+
+  – Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment.
+
+  Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul?
+
+  Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă.
+
+  Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela.
+
+  Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce.
+
+  Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș:
+
+  – La bulivar, birjar! la bulivar!...

Cls3/RD1_RO_C_016.txt

@@ -0,0 +1,71 @@
+<RD1_RO_C_016>
+
+  Erau odată un moș și-o babă; şi moșul avea o fată, şi baba avea o fată. Fata babei era urâtă, leneșă, capricioasă şi rea la suflet; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșului, însă, era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la suflet. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era chinuită și de sora cea vitregă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată blândă și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai de pielea ei.
+
+  Fata moșului la deal, fata moșului la vale; ea după treburi prin pădure, ea cu traista în spate la moară, ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-și mai odihnea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu fiica ei tot nemulțumite erau. Pentru babă, fata moșului era piatră de moară în casă; iar fata ei, floricică de pus la icoane.
+
+  Când se duceau amândouă fetele în sat la clacă seara, fata moșului nu se încurca, ci torcea câte-un coș plin de fusuri; iar fata babei îndruga şi ea cu mare efort câte-un fus.
+
+  Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi linsă pe cap, de parc-o linseraseră vițeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu meargă fata babei, iar fata bătrânului era oprită aspru de la toate acestea. Ş-apoi, când venea moșul de pe unde era plecat, gura babei nu contenea; că fata lui nu ascultă, că-i obraznică, că-i leneșă, că-i urâtă... că-i una, că-i alta; şi că s-o alunge de acasă; s-o trimită la muncă unde știe, că nu e de suferit s-o mai țină; pentru că poate să strice și pe fata ei.
+
+  Moșneagul, fiind un om tăcut, se uita în pământ, şi ce-i spunea ea adevărat era. Din inimă, bietul moș poate c-ar fi avut ceva de zis; dar cum poruncea găina în casa lui, cocoșul nu mai avea niciun cuvânt; ş-apoi, cum să îndrăznească el să se certe cu ea; căci baba şi cu fiica ei îl umpleau de ocară.
+
+  Într-una din zile, moșul, fiind foarte mâhnit de cele ce-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:
+
+  - Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mama ta despre tine: că nu mă asculți, că ești obraznică și nu se poate trăi cu tine; de aceea du-te unde te va îndrepta Dumnezeu, ca să nu mai fie atâta ceartă în casa asta din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ți sunt, ca oriunde te vei duce, să fii cuminte, blândă și harnică; căci la casa mea oricum ai dus-o, dar printre străini, Dumnezeu știe ce fel de oameni vei întâlni; și nu ți-or răbda câte ți-am răbdat noi.
+
+  Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiica ei doresc cu orice preț s-o alunge, sărută mâna tatălui și, cu lacrimi în ochi, pornește singură în lume, părăsind casa părintească fără nicio speranță de întoarcere!
+
+  Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieși înainte un cățeluș bolnav și slăbănog; şi cum o văzu pe fată, îi zise:
+
+ - Fată frumoasă şi harnică, ai milă de mine şi ajută-mă, că te voi răsplăti.
+
+  Atunci fetei i se făcu milă şi, luând cățelul, îl spălă şi-l îngriji foarte bine. Apoi îl lăsă acolo şi-şi văzu de drum, mulțumită că a făcut o faptă bună.
+
+  Nu merse ea prea mult, şi iată ce vede un pom frumos şi înflorit, dar plin de omizi pe crengi. Pomul, cum o vede pe fată, zice:
+
+  - Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă şi curăță-mă de omizi, că te voi răsplăti.
+
+  Fata, harnică cum era, curăță pomul cu grijă şi porni mai departe în căutarea unei stăpâne. Şi, mergând ea, iată vede o fântână murdară şi părăsită. Fântâna atunci zice:
+
+  - Fată frumoasă şi harnică, ajută-mă, că te voi răsplăti.
+
+  Fata curăță fântâna cu multă grijă; apoi o lasă şi-şi vede de drum. Şi, mergând mai departe, iată dă de-un cuptor crăpat şi ruinat. Cuptorul, cum o vede pe fată, zice:
+
+  - Fată frumoasă şi harnică, ajută-mă, că te voi răsplăti.
+
+  Fata, care știa că treaba bună nu-i rușine, își sufleca mânecile, frământă lutul și repară cuptorul, îl șlefuiește și-l îngrijește cu multă pricepere! Apoi își spălă mâinile și porni iar la drum.
+
+  Și mergând ea acum zi și noapte, nu știu cum se întâmplă că se rătăci; cu toate acestea, nu-și pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse mereu până ce, într-o dimineață, trecând printr-o pădure întunecată, ajunse într-o poiană foarte frumoasă, și în poiană zări o casă umbrită de viță sălbatică; și când se apropie de casă, iată o bătrână o întâmpină pe fată cu blândețe și-i zice:
+
+  - De unde vii, copilă, și cine ești?
+
+  - Cine să fiu, mătușă? O fată săracă, fără mamă și fără tată, se poate spune; doar Cel de Sus știe cât am suferit de când m-a părăsit mama! Stăpân caut și, rătăcind din loc în loc, am ajuns la casa dumitale și te rog să mă adăpostești.
+
+   - Biata fată! zise bătrâna. Cu adevărat doar Dumnezeu te-a îndrumat la mine și te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Ajută-mă azi și vei pleca răsplătită de la casa mea.
+
+   - Bine, bunicuță, dar nu știu la ce treburi aș putea fi folositoare.
+
+   - Ia, să îngrijești copilașii care dorm acum și să-mi faci mâncare; și, când mă întorc de la biserică, să găsesc mâncarea gata și bună de mâncat.
+
+  Și, cum zise, bătrâna porni la biserică, iar fata se apucă de treabă. Mai întâi pregăti laptele, apoi ieși afară și începu să strige:
+
+  - Copii, copii, copii! Veniți la mămică să vă hrănesc!
+
+  Și când se uită fata, ce să vadă? Curtea se umpluse și pădurea foșnea de tot felul de animale mari și mici, care de care mai înfricoșătoare! Dar fata, puternică și neînfricată, nu se sperie; ci îi hrăni pe toți cu multă răbdare și dragoste.
+
+  Apoi se apucă de gătit mâncarea, și când se întoarse Sfânta Duminică de la biserică și văzu copiii bine hrăniți și mâncarea gata, se umplu de bucurie; și după ce mâncară, îi spuse fetei să aleagă o ladă din pod ca răsplată; dar să n-o deschidă pân-acasă.
+
+  Fata se sui în pod și văzu multe lăzi: unele mai vechi și simple, altele noi și frumoase. Ea însă, nefiind lacomă, alese cea mai veche și modestă. Și când coborî, Sfânta Duminică o binecuvântă, deși fu nemulțumită, și fata porni spre casa părintească.
+
+  Pe drum, cuptorul îi dărui plăcinte rumene... Pomul îi dărui pere zemoase... Fântâna îi oferi apă rece și dulce... Iar cățelul, acum sănătos și frumos, îi dărui un colier din monezi de aur.
+
+  Ajungând acasă, tatăl ei se bucură nespus. Deschizând lada, din ea țâșniră atâtea comori, încât bătrânul întineri pe loc. Iar baba, invidioasă, și-a trimis fata   să meargă și ea pe unde fusese fata moșului.
+
+  Dar fiind  leneșă și nepăsătoare cu toți cei întâlniți pe drum care le ceruseră ajutorul, nimeni nu a ajutat-o. 
+
+  De la Sfânta Duminică, fata cea lacomă și-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă.
+
+  După ce a ajuns acasă, și-a primit răsplata pentru toate relele făcute: Când a deschis lada, din ea au iețit balauri care le-au mâncat, și pe ea și pe babă. 
+
+  Iar bătrânul a trăit fericit alături de fata sa bună și harnică, mulțumit că scăpase de soția și fiica vitregă.

Cls3/RD1_RO_C_029.txt

@@ -0,0 +1,60 @@
+<RD1_RO_C_029>
+
+La circ – Pe gheaţa unui răcitor,
+Trăia voios şi zâmbitor
+Un pinguin din Labrador.
+
+– Cum se numea? – Apolodor.
+– Şi ce făcea? – Cânta la cor.
+Deci, nu era nici scamator,
+Nici acrobat, nici dansator;
+Făcea şi el ce-i mai uşor:
+Cânta la cor.
+
+Grăsuţ, curat, atrăgător
+În fracul lui strălucitor
+Aşa era Apolodor.
+
+Dar într-o zi Apolodor,
+Spre deznădejdea tuturor
+A spus aşa: – Sunt foarte trist!
+Îmi place viaţa de corist
+Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
+De fraţii mei din Labrador!
+O, de-aş putea un ceas măcar
+să stau cu ei pe un gheţar …
+Apoi a plans Apolodor.
+Cand l-a văzut pisoiul Tiț
+Plângând cu hohot şi sughiţ
+I-a spus: – Prietene, ţi-aş da
+Mustaţa şi codiţa mea,
+Aş da o litră de caimac ,
+Aş da orice să te împac
+Zău, nu mai plange, te implor!
+Dar el plangea: – Mi-e dor, mi-e dor
+De fraţii mei din Labrador!
+
+Şi-au încercat să-l mai împace
+Ariciul, dăruindu-i ace
+Şi ursul, cu un pumn de mure
+Proaspăt culese din pădure.
+
+Camila Suzi, cea mai tristă,
+Plângea cu faţa în batistă,
+Ea îi fusese ca o mamă
+Îl învăţase prima gamă.
+
+Dar el plângea: – Mi-e dor, mi-e dor
+De fraţii mei din Labrador…
+Colegii lui Apolodor
+S-au dus atunci la dirijor.
+
+Maestrul Domilasolfa
+Cu haina lui de catifea
+I-a ascultat şi, gânditor
+S-a aşezat pe canapea oftând:
+Sărmanul meu tenor…
+Se poate prăpădi de dor…
+Să plece dar spre Labrador.
+
+Şi a plecat Apolodor…

Cls3/RD1_RO_C_035.txt

@@ -0,0 +1,30 @@
+<RD1_RO_C_035>
+
+  Un clopoţel a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă frânghiuţa şi s-o ia la fugă. Intrăm în clasă.
+  Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă.  Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astâmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi strigă Hună, pe stradă, covrigeii lui săraţi…
+  – Casian Alexandra!
+  E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi…     
+  Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.
+  Doamna se uită la mine şi râde.
+  Are-un dinte de aur, drept în faţă.   
+  – Cu mata vorbesc fetiţo… Cum te cheamă?
+  Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei.
+  – Cum îţi zice mama acasă? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.
+  – Luchi! sare de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă si zburlită, Luchi, ca la căţei!
+  Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.
+  – Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice… Casian Alexandra! răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitându-mă urât spre zburlită.
+  S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.
+  Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei…
+  Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.
+  Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită…
+  Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-a cules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun… demult…
+  Mă uit la turnul bisericii, pătrat şi greu. Două ciori încearcă să se aşeze alături pe spiţele crucii. Dar vântul le umflă penele şi le suflă jos.
+  Le văd întâi limpede, pe urmă cenuşiu, ca printr-o ploaie măruntă şi deasă. Liniile se strâmbă. Turnul stă acum hait, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum să nu cadă ciorile, săracele?
+  Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plâng.
+  – Ce ai, Casian? Ţi-e rău!
+  – Nu, doamnă…
+  Nu i-e rău lui Casian. îi vine să plângă în gura mare şi nu poate. Dacă doamna ar fi întrebat-o:
+  – Ce ai, Luchi?
+  Poate că ar plânge. Şi ar fi mai bine…
+  Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. În locul ei o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenuşă…
+  A murit Luchi…

Cls3/RD1_RO_C_062.txt

@@ -0,0 +1,60 @@
+<RD1_RO_C_062>
+
+  Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar, fireşte, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini, îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ). Aşa...
+  Ei, şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu, un urs mare şi frumos, care venea tocmai din munţii noştri. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei.
+  - Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, şi toate surorile ei începură să chicotească, să hohotească şi să se prăpădească de râs.
+  - E mânjit tot!
+  - De la gheare pân' la bot!
+  - Vai, vai, ce caraghios!
+  - Parc-a fost muiat în sos!
+  Uite-aşa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii, se ştie, se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, ba mai fac şi baie) când, spre marea lui mirare, nu văzu niciun urs.
+  - Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat.
+  - Păi de cine, măi Martine?
+  - Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.
+  Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa, mormăind.
+  Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.
+  - Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...
+  - Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.
+  - Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.
+  De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.
+  - Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?
+  -Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legânându-şi îngâmfaţi blănurile.
+  Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.
+  - Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!
+  Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.
+  - De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
+  - Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.
+  Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.
+  - Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!
+  Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată de săpun.
+  - Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.
+  - Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat chiar azi-dimineaţă!
+  - Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta....
+  Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi - iată - curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori.
+  - Aşa, destul, spuse pinguinul.
+  Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl opri.
+  - Stai! Rămâi aşa!
+  Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi.
+  - Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.
+  - Ce blană albă! se minună al doilea.
+  - Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „babaoarba", uitând de toate.
+  Deodată însă, un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.
+  - Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.
+  Urşii se opriră din joacă, văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră în apă şi se depărtară degrabă, în vreme ce Martin - neobişnuit cu viaţa de la pol- rămase pe sloi. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice:
+  - Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!
+  Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.
+  Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea, valurile ţâşniră înalte cât muntele.
+  Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă.
+  Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.
+  O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte primejdii.
+  Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă Martin, încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu ...
+  - Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc...
+  Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...
+  - Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.
+  Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).
+  Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:
+  Crezi că-mi pasă că te ştiu
+  Negru, alb sau cafeniu?
+  Inima să-ţi fie dreaptă.
+  Eu te judec după faptă!
+

Cls3/RD2_RO_M_013.txt

@@ -0,0 +1,6 @@
+<RD2_RO_M_013>
+
+  Copii, dacă v‑aș spune că un pui de ciocârlie născut fără aripi a salvat viața tuturor animalelor dintr‑o pădure, m‑ați crede? Da, chiar așa a fost. Iar dacă sunteți curioși ce s‑a întâmplat, așezați‑vă confortabil și ascultați povestea lui Țup.
+  A fost odată ca niciodată o pădure mare și frumoasă, din care oamenii încă nu tăiaseră copacii și unde animalele și păsările trăiau fericite. La marginea unui luminiș își avea cuibul o ciocârlie. Da, o ciocârlie, acea pasăre micuță care cântă atât de frumos cum puține păsări o pot face. În fiecare dimineață, ciocârlia zbura sus, sus de tot, cât mai aproape de soare și cânta. Soarele era fericit să o audă de fiecare dată când răsărea și, drept mulțumire, lumina cu bunătate pădurea și îi învăluia viețuitoarele cu razele lui calde. 
+  Ciocârlia cânta cu atât mai frumos cu cât era mai fericită. În cuib avea șase ouă de care avea grijă ca de ochii din cap și abia aștepta să aibă pui. Minunea s‑a întâmplat într‑o dimineață, chiar după ce pasărea îi cântase, ca de obicei, soarelui. Puii au început să iasă unul câte unul din ouă, să ciripească vioi și să întindă cioculețele, flămânzi, după mâncare. Dar nu toți. Doar cinci. Cel de‑al șaselea ou se mișca prin cuib, se rostogolea, ca și cum puiul din el încerca din răsputeri să‑i spargă coaja, dar nu avea puterea s‑o facă. Ciocârlia îl privea îngrijorată, cu sufletul la gură. Mă iertați, la cioc. S‑a hotărât să ajute puiul să iasă la lumină și a lovit cu grijă coaja oului, ca s‑o spargă. O bucată de coajă s‑a desprins și ciocârlia a văzut fericită cum ultimul său puiuț, o fetiță‑ciocârlie, scoate căpșorul la lumină. Dar tot nu putea să iasă din găoace, așa că mama ei a luat una câte una bucățile de coajă din jurul ei, iar puiuța s‑a eliberat în sfârșit. În acel moment bucuria s‑a transformat în durere. Deși ciripea veselă, micuța ciocârlie nu avea aripioare, iar piciorușele îi erau scurte, mult prea scurte. Frățiorii ei săreau veseli prin cuib, dar ea abia se mișca.
+  Ca o mamă bună, ciocârlia a încercat să aibă grijă de toți puii. Chiar dacă cei cinci cu aripioare fugeau care încotro și cea mică stătea mai mult în cuib. În fiecare dimineață mama le aducea semințe și le oferea pe rând, ca să nu rămână flămând niciunul dintre ei. Seara le cânta tuturor înainte de culcare. 

Cls3/RD2_RO_M_016.txt

@@ -0,0 +1,17 @@
+<RD2_RO_M_016>
+
+Se povestește că a fost odată un melc fără casă. După cum știți deja, fiecare melc își are cochilia lui, cu reflexe sidefii în lumina soarelui, fiind o făptură care își cară mereu căsuța în spinare. Dar melcul poveștii noastre, căruia i se spunea Bobiță, de la bobițele de rouă în care își oglindea cornițele în fiecare dimineață, se născuse fără cochilie. Se simțea golaș și îi venea să plângă, dar nu pentru că și-ar fi dorit cu adevărat o casă, ci pentru că frații lui melci râdeau de el și nu voiau să-l primească în Marea Comunitate a Melcilor. Chiar șeful acestei comunități i-a zis odată la o întrunire:
+ — Bobiță, tu ești un melc foarte inteligent! Ai calități de conducător! Dacă ai avea cochilie, ai putea ajunge, într-o zi, să domnești peste toți melcii din livadă! Dar așa... 
+Bobiță s-a gândit îndelung la vorbele melcului bătrân și a plecat în lume ca să-și găsească o căsuță pe care să o care în spinare. 
+Mai întâi s-a cățărat pe trunchiul celui mai înalt măr din livadă. Pe la jumătatea ascensiunii sale a dat peste un cuib de păsări. Era făcut din paie și nuiele și nu părea o căsuță prea solidă. 
+A continuat să se cațere pe trunchi, până când a ajuns la scorbura veveriței. Bobiță s-a strecurat în scorbură, ca să-și dea seama cât de confortabilă era locuința. I s-a părut destul de întunecoasă, dar încăpătoare și călduroasă. Tocmai când se hotărâse să tragă un pui de somn, se pomeni cu veverița. 
+— Ai venit să-mi furi alunele și nucile, nu-i așa? strigă ea. 
+— Nu, am vrut doar să văd cum arată casa, a zis speriat melcul. 
+— Nu-i de vânzare! Ești un hoț! țipă veverița.
+Bobiță n-a mai stat pe gânduri și a ieșit în grabă, rostogolindu-se în aer de la mare înălțime. Noroc că a aterizat pe un mușuroi de cârtiță, așa că n-a pățit nimic. În schimb, l-a deranjat pe domnul Cârtiță. 
+— Cine-i? Cine-i? întrebă acesta încă o dată. 
+— Nu vă temeți, domnule Cârtiță! Sunt eu, Bobiță, melcul din livadă. Îmi caut o casă. 
+— Dacă vrei, poți s-o vizitezi pe a mea! l-a invitat el. 
+Bobiță a primit bucuros invitația și a apreciat casa, deși i se părea cam rece și neprimitoare. 
+— Oh! Ce folos că am o casă, dacă nu am vedere! Nu pot vedea lumina soarelui, nici iarba cea verde sau florile..., zise domnul Cârtiță amărât. 
+Atunci, Bobiță a decis să se întoarcă în livadă, cugetând: „Poți să ai o sută de case, dar dacă n-ai dragoste, dacă nu știi să primești oaspeți sau dacă nu poți vedea frumusețea naturii, tot degeaba! Nu poți fi fericit!“ Și a continuat să trăiască fără cochilie și fără să-și mai dorească vreuna.

Cls3/RD2_RO_M_051.txt

@@ -0,0 +1,29 @@
+<RD2_RO_M_051>
+
+Stelele s-au adunat ciorchine la fereastră. Luna era plină, rotundă şi strălucitoare. În cameră, la lumina focului ce ardea viu şi colorat în şemineu, se auzea o poveste. Ne-am strecurat tiptil-tiptil, am ascultat-o şi v-o împărtășim şi vouă. 
+– Călin, tenisul este o pasiune pentru tine! Dacă eşti organizat şi perseverent, vei fi un sportiv de top! Vei călători în turnee şi vei cunoaşte locuri, oameni şi culturi deosebite!, grăi un bărbat în floarea vârstei. 
+– Sunt mic, prea mic pentru un ţel atât de mare!, șopti băieţelul de 10 ani, căscând. 
+Pasiunea şi Perseverenţa s-au transformat în zâne. Prima l-a îmbrăţişat pe micuţ, apoi l-a aşezat în patul moale, acoperindu-l cu o plapumă albă, pufoasă, din lână de oaie. 
+„Dormi, copile, şi în zori să mă iubeşti pentru toată viaţa”, murmură Zâna Pasiune, atingând uşor fruntea copilului. 
+Tenisul este pasiunea ta 
+Fiecare zi îți va bucura, 
+Fiecare minge te va săruta, 
+Iar victoria te va fascina. 
+Când zorii zilei s-au îngemănat cu noaptea, Călin s-a trezit speriat. Ceva îi zgâria faţa, ba chiar l-a rănit. A aprins veioza din perete. 
+– Un plic! Hmm… ciudat! Îl deschise cu mişcări amorţite, lente şi nesigure. 
+„Dragă Călin, 
+Eşti câştigătorul unui cantonament de două săptămâni la Braşov. Te aşteptăm cu bucurie şi dorinţa nestăvilită de a juca împreună meciuri de neuitat. 
+Cu o veselie nerăbdătoare, 
+Horia Tecău”
+– Da, da, glume de doi bani!, murmură băiatul, strângând în pumn scrisoarea şi aruncând-o lângă pat. 
+Somnul l-a acaparat din nou, aducându-l pe tărâmul viselor posibile, al libertăţii şi al armoniei. 
+– Călin, trezeşte-te! Vei întârzia la antrenamente!, şopti mama cu o voce caldă în timp ce trăgea draperiile.
+– Nu mai merg la niciun antrenament! Renunţ la tenis din această clipă şi pentru totdeauna! 
+Băiatul s-a răsucit în pat şi şi-a pus perna pe cap, continuându-şi somnul. Dând să plece, mama s-a împiedicat de ghemotocul de hârtie. Curioasă, l-a desfăcut, a netezit foaia şi a citit. 
+– Măi, năzdravane! Norocul te caută insistent, iar tu îi închizi uşa în nas? Trezirea, chiar acum! 
+Nu termină bine de spus, că patul a început să se zguduie, uşile dulapului se închideau şi se deschideau, sertarele biroului se clătinau din balamale. 
+Micuţul a fost răsucit precum un titirez până la baie. Un duş călduţ l-a readus la realitate. 
+– Cu Zâna Perseverenţă nu glumeşti! Fiecare om are un destin. La naştere, fiecare dintre noi primeşte o hartă pe care trebuie să o urmeze. I se dă un ghid care-l îndrumă în descifrarea semnelor, în depăşirea obstacolelor, dar sub nicio formă nu se admit renunţări. Aşa că, dragul meu, te rog să numi strici proiectul şi să fiu penalizată din cauza ta. Ne-am înţeles? 
+– Bine, bine, te-am înțeles, Zâna Limbariţă! 
+– Poţi să îmi spui cum doreşti dacă asta te amuză sau te destinde într-o oarecare măsură, răspunse Zâna, aranjându-şi forma sprâncenelor în oglindă. Acum la treabă! 
+Au urmat antrenamente grele şi foarte riguroase. Zâna Pasiune i-a dăruit băiatului mingi săltăreţe, vesele şi dornice să înscrie puncte şi să câştige meciuri.

Cls3/RD2_RO_M_052.txt

@@ -0,0 +1,13 @@
+<RD2_RO_M_052>
+
+Înainte de a începe să vă povestesc întâmplările de necrezut prin care am trecut, daţi-mi voie să mă prezint. Mă numesc Spiriduşul cel bun al cărţii. Locuinţa mea este, după cum cred că aţi şi bănuit, într-o carte de poveşti. Stau ascuns acolo, între file, şi aştept. Văd pe feţele voastre o întrebare şi cred că am şi ghicit-o.
+Grija mea cea mai mare, de la care un Spiriduş nu are voie să se abată, este ca nu cumva cuvintele să se adune în aşa fel încât să dea înţelesuri greşite. Tot eu, Spiriduşul, sunt cel care, mai ales noaptea, vine în somnul copiilor să le amintească poveştile citite seara de părinţii ori de bunicii lor.
+Aici însă, în somn, e mai greu decât în carte. Şi o să vedeţi de ce. în carte mă ajută, cel mai mult şi mai mult, scriitorul. El încearcă să povestească totul cât mai clar, pentru ca povestea să fie şi frumoasă, dar şi plină de învăţăminte. Şi cum scriitorii îi iubesc pe copii, niciodată vreunul dintre ei n-o să-i înveţe ceva rău. De acest lucru, nu duc grijă. Cel mult, mă necăjesc cu vreun copil mai neatent ori mai zburdalnic, care nu vrea să lase ca înţelesul poveştii să-i lumineze fruntea prinsă în zulufi aurii.
+Am mari necazuri însă cu Spiriduşul din vis. El, Spiriduşul cel rău, vrea să-i pedepsească pe copiii neascultători. Le schimbă în vis personajele, le face mai mari şi mai haine decât le-au inventat scriitorii şi le pune să-i urmărească şi să-i sperie, drept pedeapsă pentru poznele de peste zi.
+Eu sunt un spiriduş bun. Şi, deşi locuiesc într-o minunată carte de poveşti şi mă consider fericit pentru asta, nu am o clipă de linişte.
+Întâi şi întâi, pentru că băieţelul în cartea căruia stau nu are pic de astâmpăr. Tocmai când bunica ori mama îi citeşte mai cu sârg din carte, vrea ceai, vrea biscuiţi.
+După ce ascultă povestea, el vrea să afle tot felul de răspunsuri la întrebări care mai de care mai surprinzătoare:
+-	De ce a bătut moşul cocoşul şi cocoşul, dacă tot l-a pedepsit degeaba, de ce s-a mai întors cu punguţa cu bani?
+-	De ce s-a împrietenit Harap-Alb cu Spânul, că doar ştia că e om rău, şi dacă tot l-a luat slugă, de ce calul lui, care era năzdrăvan şi l-a scos din atâtea greutăţi, nu l-a sfătuit să nu intre în fântână?
+-	De ce a trebuit capra să cânte iezilor ca s-o recunoască? Doar casa avea ferestre şi era suficient ca ea să se arate la una dintre ele, ca iezii să o vadă şi să-i deschidă uşa!
+Unui asemenea copil, e greu să-i răspunzi la toate întrebările. Mă ajutaţi voi, prieteni?

Cls3/RD3_STR_C_005.txt

@@ -0,0 +1,37 @@
+<RD3_STR_C_005>
+
+  În urmă cu mult timp, în Italia, trăia un tâmplar sărac pe nume Gepetto. El nu avea soție, nici copii și era foarte singur. Într-o zi, a făcut din lemn o păpușă. Păpușa aceea arăta ca un băiețel adevărat. L-a numit Pinocchio.
+
+  — Vei fi fiul meu, a spus Gepetto. 
+
+  La auzul acestor cuvinte, băiețelul de lemn a clipit din ochi și a sărit în picioare. L-a atins ușor pe nas pe Gepetto, a sărit de pe masă și a fugit pe ușă. Gepetto a alergat după el ca să-l oprească.
+
+  În goană, Pinocchio s-a izbit de un polițist și l-a rugat să-l ajute, căci Gepetto îl urmărea. Polițistul l-a lăsat pe Pinocchio să meargă acasă, dar l-a dus pe Gepetto la secție.
+
+  Ajuns acasă, Pinocchio s-a așezat lângă foc. Deodată, a apărut o zână. Ea i-a spus: 
+
+  — Ascultă de tatăl tău. Te iubește și are grijă de tine. 
+
+  Pinocchio a răspuns cam obraznic: 
+
+  — Lasă-mă în pace!
+
+  Curând după aceea, adormind lângă foc, Pinocchio și-a ars picioarele. S-a speriat foarte tare. Dar când s-a întors Gepetto acasă, a spus: 
+
+  — Fiule, nu-ți fie teamă. Îți voi face picioare noi. Îmi voi vinde și hainele ca să-ți cumpăr cărți, ca să mergi la școală.
+
+  Apoi i-a făcut picioare noi lui Pinocchio, l-a îmbrăcat frumos și a spus: 
+
+  — Acum, copile, e timpul pentru școală.
+
+  Dar, în drum spre școală, Pinocchio s-a oprit să se uite la niște păpuși. Păpușile l-au chemat să vină să danseze cu ele. După ce Pinocchio a dansat împreună cu păpușile și oamenii l-au aplaudat, stăpânul păpușilor i-a dat lui Pinocchio cinci monede de aur pentru tatăl său. Dar doi hoți l-au văzut și au încercat să-i fure banii. Pinocchio a fugit cât a putut. Dacă se oprea, era pierdut!
+
+  Din nou, zâna a apărut și l-a întrebat dacă a fost la școală. Pinocchio a mințit că da, iar nasul de lemn i s-a lungit puțin. Zâna l-a întrebat din nou, el a mințit iar și nasul i s-a lungit și mai mult.
+
+   Zâna i-a spus: 
+
+  — De câte ori vei minți, îți va crește nasul. Spune întotdeauna adevărul! 
+
+  Nasul lui Pinocchio a devenit mic din nou. El a alergat acasă și l-a îmbrățișat pe Gepetto, promițând că de acum încolo va fi cuminte. 
+
+  După multe peripeții, din care a învățat cum să se poarte, băiețelul de lemn s-a transformat într-un băiat adevărat. Gepetto a fost nespus de fericit.

Cls3/RD3_STR_C_006.txt

@@ -0,0 +1,12 @@
+<RD3_STR_C_006>
+
+Acești doi bătrâni sunt părinţii domnului Bucket. Se numesc Bunicul Joe şi Bunica Josephine. Iar aceşti doi bătrâni sunt părinţii doamnei Bucket. Numele lor suny Bunicul George şi Bunica Georgina. Acesta este domnul Bucket. Aceasta este doamna Bucket. Domnul şi doamna Bucket au un băiat care se numeşte Charlie Bucket. Iată-l și pe Charlie.
+Bună, ce faci? Bine, mulțumesc, dar tu? Bine, mulțumesc. Charlie se bucură să vă cunoască.
+Toată familia - cei şase adulţi (numără-i, dacă nu mă crezi) şi micul Charlie Bucket - locuieşte împreună într-o căsuţă de lemn de la marginea unui mare oraş.
+Casa lor nu era îndeajuns de încăpătoare pentru atâţia oameni, aşa că stăteau tare înghesuiţi acolo. Aveau doar două camere şi un singur pat, care fusese cedat celor patru bunici, pentru că erau foarte bătrâni şi obosiţi. Erau atât de obosiţi, că niciodată nu se dădeau jos din pat.
+Într-o parte, dormeau Bunicul Joe şi Bunica Josephine, în cealaltă - Bunicul George şi Bunica Georgina.
+Domnul şi doamna Bucket, împreună cu micul Charlie Bucket, dormeau în cealaltă cameră, pe saltele puse direct pe podea. Vara nu era chiar aşa rău, dar iarna era de-a dreptul îngrozitor: toată noaptea, viscolul se furişa pe sub uşă şi podeaua era scăldată în aerul rece ca gheaţa.
+Nu puteau să-şi cumpere altă casă mai bună sau măcar un pat - nici vorbă! Erau mult prea săraci!
+Domnul Bucket era singurul care lucra. Era muncitor la o fabrică de pastă de dinţi, iar sarcina lui era să înşurubeze capacul, după ce tubul era umplut cu pastă. O astfel de muncă nu e niciodată bine plătită, aşa că bietul domn Bucket, oricât de iute ar fi lucrat şi oricâte capace ar fi înșurubat pe zi, nu câştiga nici odată destul de mult cât să-și întrețină cum se cuvine familia. Nici măcar bani să ia de-ale gurii nu aveau. Singurele alimente pe care şi le puteau permite erau pâine cu margarină la micul dejun, cartofi fierţi cu varză la prânz şi supă de varză la cină. Duminica, lucrurile stăteau un pic mai bine. Cu toţii aşteptau această zi - chiar dacă meniul era neschimbat, aveau voie să-și pună două porţii dacă pofteau.
+Deşi nu se poate spune că familia Bucket murea de foame, fiecare dintre ei - cei doi bunici, cele două bunici, tatăl lui Charlie, mama lui Charlie si mai ales Charlie însuși - simțea cât era ziua de lungă că îl roade stomacul de foame.
+Cel mai mult simţea Charlie. În ciuda faptului că mama şi tatăl lui renunţau adeseori la prânzul sau la cina care li se cuvenea pentru a-i lăsa mai mult lui Charlie, totuşi mâncarea nu era suficientă pentru un copil în creştere. Îşi dorea cu disperare să mănânce şi altceva decât supă de varză şi iar supă de varză, din care nu se putea sătura. Dar cel mai mult şi cel mai mult îşi dorea... CIOCOLATĂ.